Probabil c-as putea vorbi despre oameni la nesfârsit. Pot sta sa îi privesc ore în sir sa le admir trasaturile fetei, miscarile mâinilor si forma lor, felul în care se încrunta sau zâmbesc, modul de a se îmbraca, privirea cu care ma trateaza, si nu în ultimul rând felul în care vorbesc. E placut sa stai în prezenta lor. Din alta perspectiva, oamenii care te înconjoara sunt cei care te fac sa fii cum esti. Ca o cutie goala, ca o cutie cu bomboane de ciocolata, ca un cufar cu nasturi, ca o trusa de ustensile medicale, ca un manual care te învata cum sa repari un dus stricat sau cum sa schimbi un bec, si asa mai departe. Dar… daca stau sa ma concentrez prea mult la aspectul lor, atunci ajung sa vad altceva. Nu un om. Nu X, nu Y, deci nu o identitate. Altceva. O fiinta care are chipul estetizat, care are trupul acoperit de mii de fire textile împletite, care locuieste într-un paralelipiped dreptunghic construit din beton, care manânca cu ustensile de metal, care-si tine apa în recipiente (de cele mai multe ori) cilindrice, care e programata sa priveasca pe fereastra din interiorul camerei paralelipipedice catre lumina în fiecare dimineata. Iar toate imaginile astea, daca as putea sa le transpun într-un tablou - probabil ar forma ceva care m-ar speria.